Mocănița din Apuseni. Simbolul uitat al Țării Moților

Mocănița din Apuseni. Simbolul uitat al Țării Moților  –  Un articol scris de Vlad-Adrian Nicolae, care a apărut în premieră în Revista „Magazin Istoric” din luna Martie, 2024

Când spunem Munții Apuseni, majoritatea dintre noi ne gândim la „Crăișorul Munților“– Avram Iancu, la Peștera Urșilor din Bihor, pârtiile de la Arieșeni, județul Alba, sau la impresionantul Ghețar de la Scărișoara, tot județul Alba. Puțini dintre noi am realiza, poate, o strânsă relație între segmentul feroviar și lanțul muntos al Apusenilor, parte a Carpaților Occidentali. Există însă o legătură între partea de feroviar și zona montană a Apusenilor, astăzi devenită amintire, din păcate. Această relație reciprocă a dăinuit decenii întregi și a reprezentat un mijloc de transport, cât și un adevărat element de dezvoltare socio-culturală a zonei cuprinsă între Turda, județul Cluj, și Abrud, județul Alba.

 

Mocănița din Apuseni. Simbolul uitat al Țării Moților

Halta Lunca Arieșului, CFR – Istorie și cotidian, ianuarie 2021

 

În Transilvania ia amploare construcția de căi ferate încă din anii 1870. În noiembrie 1871 a fost deschisă linia Alba Iulia – Târgu Mureș, iar în august 1873 a fost inaugurată linia Războieni – Cluj-Napoca. La 19 iulie 1885 se deschidea și linia Ghiriș (Câmpia Turzii) – Turda. Astfel, calea ferată a ajuns chiar la poalele Munților Apuseni. Ca majoritatea căilor ferate înguste din zona carpatică și subcarpatică din țara noastră, și Mocănița din Apuseni a luat naștere din două considerente: în primul rând pentru transportul de marfă, lemnul exploatat din munți (zona Câmpeni), dar și pentru transportul călătorilor. În privința transportului de marfă, oficialitățile din acea vreme erau conștiente de necesitatea construcției unei căi ferate pe Valea Arieșului. Principalul motiv îl constituia eficientizarea transportului lemnului din Munții Apuseni, care până atunci se efectua cu ajutorul plutelor pe cursul Arieșului.

Mocănița Turda – Abrud era o necesitate pentru toți locuitorii zonei, care se deplasau la muncă sau la școală cu acest tren. Traseul liniei începea din zona industrială a orașului Turda, foarte aproape de fabrica de sticlă. Pe distanța Turda – Câmpeni, linia ferată mergea paralel cu râul Arieș, dar și cu șoseaua Turda – Câmpeni, pe care o traversa de 22 de ori, prin treceri la nivel cu sau fără barieră. În orașul Câmpeni, calea ferată părăsea valea Arieșului și șoseaua, intrând pe valea Abrudului și mergând paralel cu șoseaua Câmpeni – Abrud. Traseul liniei se încheia la intrarea în orașul Abrud.

 

O zonă cu relief accidentat

 

Tunel de pe traseul Mocăniței Apusenilor, CFR – Istorie și cotidian, ianuarie 2021

 

Calea ferată Turda – Abrud a fost construită între anii 1891 – 1912, cu dublu scop: transportul de călători și marfă. A fost inaugurată la 20 iunie 1912, iar pentru serviciul pe această linie au fost comandate 11 locomotive, 22 de vagoane de pasageri, 8 vagoane pentru conductori și poștă și 93 de vagoane tip marfă, inclusiv piese de schimb, pentru un total de 1.413.000 coroane. La mijlocul anilor ’50 linia avea 22 de stații, dintre care patru gări (Turda, Baia de Arieș, Câmpeni, Abrud) și 18 halte: Turda Transbordare, Mihai Viteazu, Cornești, Moldovenești, Buru, Ocolișel, Vidolm, Ocoliș, Lunca Arieșului, Poșaga, Sălciua, Brăzești, Sartăș, Hădărău, Lupșa, Musca, Bistra și Roșia Montană.

Întreaga linie avea 94 km. Aceștia erau parcurși în aproximativ șase ore și jumătate de trenurile personale (cu opriri în toate stațiile) și circa cinci ore și jumătate de trenurile accelerat, care opreau doar în șase stații (cele patru gări și în două halte). Viteza medie a Mocăniței Apusenilor era de 40 km/h, însă rar se putea atinge această viteză, deoarece linia prezenta numeroase curbe, iar relieful zonei nu permitea viteze mai mari. Trenul trecea și prin două tuneluri, în partea inferioară a Văii Arieșului – zonă cu relief mai accidentat. În ultimii ani ai existenței trenului pe Valea Arieșului, circulau zilnic (dus – întors) trei trenuri cu două clase.

 

Fostul canton din zona Sălciua, servea și ca locuință de serviciu, CFR – Istorie și cotidian, ianuarie 2021

O mare parte din existența acestui tren, aproape șase decenii, este reprezentată de tracțiunea cu locomotive cu abur. Printre locomotivele care au funcționat pe „linia moților“ se regăsesc locomotiva cu abur 764.103, fabricată în anul 1952 la SOVROM Metal Reșița. Odată intrată în posesia remizei Turda, a efectuat preponderent serviciu de manevră, dar și transport feroviar de marfă. Pentru cei care doresc să o revadă, este expusă în cadrul Muzeului de Locomotive cu abur în aer liber din Reșița. Un alt „monstru de fier“, care a tractat trenuri în inima Apusenilor, este locomotiva cu abur 764.052. Aceasta face parte dintr-o serie de zece locomotive construite în anul 1949 în Polonia, serie din care două au ajuns în România. Acestea au fost conservate o bună perioadă în Depoul Sibiu, până în 2011. Locomotiva 764.052 este și astăzi în stare de funcționare! O puteți vedea și vă puteți plimba cu ea pe traseul Sovata – Câmpu Cetății, unde tractează trenuri turistice pe un traseu pitoresc, cu zone verzi împădurite aflate pe cursul superior al râului Târnava Mică, la confluența cu râul Sovata, în Depresiunea Praid – Sovata, la poalele Munților Gurghiu. Traseul acesteia însumează 14 km parcurși în aproximativ două ore dus-întors. Anii au trecut, astfel că evoluția tehnologică a adus noi locomotive în peisaj începând cu jumătatea anilor ’70. Începând din 1974 – 1975, tracțiunea pe Valea Arieșului se realiza combinat și cu bătrânele locomotive cu abur, dar și cu cele diesel de linie îngustă, locomotive tip L45H, fabricate la uzinele „Faur“ din București. Treptat, după anii ’80, bătrânele cu aburi au părăsit scena, lăsând locul micilor locomotive diesel. Uneori, trenurile turistice erau tractate cu locomotive cu abur, inclusiv în ultimii ani de funcționare a liniei.

 

Prezentul, căci viitorul nu prea există

 

Evoluția tehnologică, dar și mobilitatea populației au tras Mocănița Apusenilor într-un con de umbra. De la anii de glorie, când pasagerii mergeau inclusiv pe acoperișul vagoanelor, s-a ajuns ca la finalul anilor ’90 șuierul și glasul roților de tren să dispară definitiv din inima Transilvaniei. Au existat în istoria Mocăniței perioade aglomerate, datorate atât locuitorilor din zonă care mergeau la serviciu sau școală, cât și unor evenimente socio-culturale precum Târgul de Fete de pe Muntele Găina sau concursul montan „Perpedes“, organizat de clubul Albamont. Cu trecerea anilor, în zonă a scăzut activitatea economică a agenților care efectuau exploatări miniere la Roșia Montană și Baia de Arieș, dar s-a redus și activitatea de prelucrare a lemnului din zona Albac – Câmpeni. Acestea, coroborate cu dezvoltarea transportului auto, au dus la dispariția legendarului tren din Valea Arieșului.

Au trecut mai bine de 25 de ani de la dispariția Mocăniței din Țara Moților, iar refacerea integrală a traseului este imposibilă la ora actuală. Pe raza județului Cluj, între Turda și Vidolm, șinele de tren au fost scoase definitiv. Spiritul uneia dintre cele mai frumoase povești feroviare din România este păstrat de două trasee turistice, parte a fostei linii CF Turda – Abrud, unde mai funcționează trenuri turistice. Se mai organizează curse doar pe mici porțiuni, respectiv pe 11 km între Abrud și Câmpeni, dar și pe segmentul Lunca de Arieș – Sălciua, pe o distanță de nouă km, porțiuni care amintesc de vremurile de glorie ale trenului din Apuseni.

 

Utilaje ale fostei secții L4 Blaj în halta Lunca Arieșului, CFR – Istorie și cotidian, ianuarie 2021

În 2014 traseul căii ferate a fost declarat monument istoric. Prin includerea tronsonului în patrimoniul național se preconiza reabilitarea întregului traseu în următorii ani, cu fonduri europene. Suntem la aproape 10 ani de la acest demers, însă linia este în aceeași stare de degradare continuă și fără nimic sigur la orizont. Una dintre cele mai pitorești linii de cale ferată din țară și impresionantă ca peisaj și istorie ar fi trebuit exploatată turistic în continuare, nu lăsată pradă distrugerii. Valea Arieșului a pierdut un element de identitate locală odată cu dispariția șuierului Mocăniței și al dispariției definitive a acesteia pe întreg traseul.

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest
Scroll to Top